Rolul suportiv al părinților

Începe școala, un nou an școlar plin de incertitudini. Anterior acestui an ce va începe curând, copiii au parcurs unul foarte greu, cu predare preponderent online, cu incertitudinea parcurgerii corecte a materiei atât din partea profesorilor dar mai ales a elevilor. Încă nu se cunoaște cu exactitate în ce măsură s-a realizat  achiziția cunoștințelor propuse pentru anul precedent, dacă deprinderile și atitudinile au fost formate corect și complet. Rezultatele, notele din cataloage și carnete nu prea sunt de mare ajutor pentru a putea inventaria eficiența în educația parcursă de elevi în anul școlar precedent iar pe aceasta bază se va continua "construcția" educației copiilor noștri. Vom ști peste ani sau poate niciodată, cât ne va costa această educație "adaptată" condițiilor pandemice , mai corect spus cât îi va costa pe ei, pe elevi. 

În această ecuație a educației parteneri importanți sunt părinții, ca "motoare suplimentare", de ei depinzând uneori ritmul, cadența , viteza și chiar distanța parcursă în dezvoltarea și progresul elevilor. 

În situații normale, a unui an tipic, rolul părinților este greu de echilibrat, presiunea asupra copiilor fiind complicat de menținut în valori optime pentru a stimula o dezvoltare armonioasă d.p.d.v. al succesului școlar dar și al echilibrului emoțional . Așadar cum se prezintă situația părinților în acest an școlar ? Vor ști când va fi nevoie și unde să "apese accelerația", vor ști cănd să schimbe vitezele sau dacă este nevoie de ajutor suplimentar externalizat ? Și mai mult decât atât, copiii vor fi capabili să suporte presiunile fără a suferi dezechilibre emoționale ? 

Nu aș vrea să acord atenție, acum , subiectului "părinților perfecționiști" ce încarcă programul copiilor cu o sumedenie de cursuri și activități opționale ce depășesc sfera abilităților și interesele copiilor lor. Admitem că există presiunea socială resimțită de părinți și dorința acestora de a contribui cu toate resursele la realizarea copiilor , admitem și existența concurenței între părințî dar tot nu se poate justifica uneori înverșunarea cu care se gândesc unii părinți la realizarea proprie prin copii și nu conștientizează unicitatea și vulnerabilitatea copiilor ce-și doresc să le facă pe plac. Insist în acest punct pe relația armonioasă a părintelui cu copilul său, bazată pe prietenie și îndrumare eficientă cu menținerea stării de bine a copilului, nu folosind o atitudine impunătoare, agresivă . Pentru menținerea confortului emoțional și o dezvoltare afectivă bună se impune o comunicare eficientă între părinți și copil . Mesajele ar trebui să fie clare, fără ambiguități sau detalii omise; așteptările realiste conforme cu dezvoltarea copilului nu cu aspirațiile adultului;  fără a face comparații de nici un fel ( "pe vremea mea ...", sau "x-ulescu cum a putut ...?); fără critici - copilul nu va progresa cu o astfel de abordare a greșelilor, el are nevoie de explicații și exercițiu pentru a reuși; consultarea opiniilor copilului chiar și pentru simpla formare a acestei deprinderi dar și pentru a ține cont de ele sau a-i prezenta alternative; acordați-i încredere și înțelegere pentru a-i crește autonomia; timp de joacă  suficient dar și pentru relaxare, odihnă și chiar plictiseală, plictiseala are avantajul de a descoperi inventivitatea copiilor .

 Părinții își pot oferi suportul informațional în sprijinirea copiilor sau suportul financiar dacă va fi necesar , nu o presiune ce ar putea duce la stres și destabilizare.

Începe grădinița. Pregătirea se face în familie

 

La începerea fiecărui an școlar părinții sunt preocupați de procurarea acelor lucruri, rechizite, necesare începerii noii etape de viață a copilului lor. Dar mai importantă decât partea materială a acestei etape este partea emoțională de care părinții ar trebui să se îngrijească. Punctez acest aspect foarte important, copilul nepregătit de părinți va suferi la intrarea in colectivitate, pregătirea emoțională a copilului este imperios necesară pentru o acomodare ușoară. Probleme ale  acomodării pot conduce la refuzul copilului de a merge la grădiniță, refuzul implicării în jocurile de grup,  neatenție, neimplicare, lipsa interesului și a comunicării sau  pierderea ritmului de acumulare a cunostințelor, anxietate, stres. Putem lăsa deoparte cumpărarea unui ghiozdănel sau a pantofilor de interior, (sunt mame care acordă multe zile studiind piața în căutarea unor modele deosebite), să ne îndreptăm atenția asupra copilului. Pregătirea pentru intrarea în colectivitate se realizează în cadrul familiei, părinții sunt îndrituiți cu acest rol datorită încrederii, familiarității, sentimentelor și emoțiilor pe care le-au împărtășit împreună cu copilul de-a lungul existenței micuțului și se pot îngriji de câteva aspecte importante precum: informații despre noile schimbări, rolul acestor schimbări, pregătirea unei minime independențe, asigurarea micuțului de toată dragostea și continuarea unor ritualuri de păstrare a echilibrului emoțional. Pe baza echilibrului emoțional al întregii familii se va realiza pregătirea pentru un nou mediu și stil de viață. Sunt schimbări radicale, trebuie să recunoaștem, iar micuțul trebuie sprijinit de întreaga familie. 

Trebuie precizat că îngrijorarea mamei privind acomodarea copilului va zădărnici toate demersurile, așadar părinții/adulții trebuie să-și ascundă toate temerile. Copiii simt temerile părinților ca pe ceva cert : dacă mama simte pericol micuțul este în alertă în așteptarea "nenorocirii", va refuza despărțirea, va reacționa dramatic datorită stării agitate ale părinților.

 Nu contează prea mult vârsta copilului la care părinții sunt nevoiți să facă aceste schimbări, sunt copii foarte bine acomodați la creșă și grădiniță. Vârsta copilului nu este atât de importantă cum este dezvoltatea copilului. Un copil fără afecțiuni medicale care să îi creeze dependență fizică și emoțională majoră față de părinți se va integra ușor cu pregătirea realizată de părinți și cu abilitățile cadrelor didactice.

 Voi încerca să prezint câteva idei utile familiei în pregătirea prealabilă a copilului începutului frecventării grădiniței:

  - de bun augur putem începe responsabilizarea copilului prin obișnuințe noi precum strângerea jucăriilor, alegerea unor locuri specifice pentru fiecare și o grijă acordată lucrurilor personale          

- practicarea unui timp limitat petrecut fără părinți ci în grija unui adult de încredere (bunica, mătușa)

- jocul cu grup de copii, timp suficient pentru a lega prietenii și a descoperi frumusețea jocului alături de ei.

-  practicarea în familie a unor joculețe ușoare de societate, din care copilul va învăța că uneori pierzi, alteori câștigi. Competiția este mai „dulce” alături de familie, aceste experiențe ducând la o dezvoltare armonioasă a caracterului

- utile sunt și exercițiile ce dezvoltă independența precum spălatul corect pe mâini fără ajutor, folosirea toaletei, încălțatul/descălțatul pantofilor, îmbracatul/dezbracatul pantalonilor, servirea mesei fără ajutor etc. Toate aceste deprinderi dau copilului încredere în propriile forțe, va înțelege că a crescut și poate face singur anumite lucruri

- este important cunoașterea  programului grădiniței și momentele importante ale activităților pentru a încerca , din familie, mici joculețe: servirea mesei, gimnastica de înviorare, cântecele vesele și dansante, lectura unei povești, etc.

-  vizita la grădiniță, descoperirea clasei și a jucăriilor au un impact favorabil. Utilă este și parcurgerea drumului spre grădiniță de câteva ori înainte de a începe frecventarea

 Pentru o acomodare ușoară, o tranziție blândă, se recomandă timpul progresiv petrecut în grădiniță, pentru a nu provoca angoase ci pentru o descoperire treptată a unui mediu nou și adaptarea la un stil de viață colectiv.

 Voi menționa, spre liniștea dumneavoastră, experiența vastă a educatoarelor, cunoștințele de psihologie a tuturor tipologiilor copiilor, metode eficiente de managementul situațiilor și a întregii clase și multe altele, discipline studiate fără de care nici un cadru didactic nu poate păși în clasa de copii. 

Educația micuților înseamnă în primul rând informație

Comportamentele copiilor mici pot fi uneori deranjante, indezirabile am putea spune. Nu pentru că își doresc dinadins să dea bătăi de cap părinților sau bunicilor, ci pur și simplu acele acțiuni par interesante, tentante și nu cunosc un motiv plauzibil pentru care ar renunța la ele. Dezvoltarea copiilor mici are loc prin explorare și experimentare, nevoia de mișcare și cucerire de noi “teritorii” sunt instinctive în primii ani de viață.

 Comportamentele nedorite sunt o consecință a faptului că nu conștientizează pericolele, limitările de ordin moral și social.  

Rolul adulților este acela de a introduce mica ființă în formare, (dincolo de asigurarea  necesităților fizice de hrană, somn, sănătate și securitate), în tumultul vieții cotidiene a familiei, a grupului, și pregătirea acestuia pentru o bună integrare în societate. Astfel adulții au menirea, rolul și obligația de a explica copiilor lor tot ce există în mediul apropiat, acțiuni și  motivații: 

- de la motivul pentru care este așezat la masa de 3 ori pe zi ba chiar și necesitatea unor gustări între mese, 

- de la programul zilnic cu somnul de amiază și nevoia unui somn complet seara, 

- de la imperios-necesarul duș și spălat pe dinți la motivele apariției unor simptome precum tusea, mucișorii, cariile. 

Pentru o introducere cât mai blândă a copilului în mediul social în care va activa întreaga viață,  părinții au rolul decisiv. De ei depinde socializarea cu succes la grădiniță, performanța din școală și succesul adultului de mai târziu. Astfel explicațiile blânde ale părinților vor pregăti copilul pentru noi experiențe având cunoștințe minime, preîntâmpinând situații nedorite, frustări ale copilului ce duc inevitabil la crize de plâns.  

 Prin îngrădirea experiențelor, prin trasarea limitelor fără explicațiile aferente, părinții pot provoca supărare și chiar furia micuților. Copiii mici nu-și pot gestiona emoțiile iar mama degeaba îi va spune șoptit ”îți explic acasă de ce nu poți!” , copilul nu va fi pregătit să renunțe la o tentație doar pe baza unor promisiuni neatractive. Copilul va suferi pentru refuz iar mama va suferi pentru situația neplăcută în care se află și imposibilitatea de a calma plânsul sau furia copilului.  

Am ajuns la momentul în care căutăm modalități de calmare a copilului iar pentru asta trebuie să vorbim despre criza copilului. Pentru că fiecare copil se manifestă în felul lui, la intensități diferite în funcție de eveniment dar și de starea copilului (obosit, nedormit, nemâncat etc.) părintele trebuie să știe să distingă corect cauza, factorii perturbatori și implicit modalitatea prin care pot dezamorsa situația de conflict.

Putem menționa criza de furie, acea trezire a unor emoții puternice ce sunt însoțite de lovituri cu picioarele, aruncatul lucrurilor, bătut din picior. Amintim și criza de supărare declanșată de teamă, nesiguranță, neînțelegere a momentului sau a altor implicați, cu manifestarea unei crize de plâns, lacrimi șiroind, suspine adânci uneori chiar tăvălit pe jos.

 Părinții experimentează crizele copiilor lor și ajung să înțeleagă motivele apariției lor și pot alege modalități de aplanare a conflictelor și de calmare a crizelor. Dintre aceste metode precizez - distragerea atenției de la motivul supărării spre ”ceva” ce aduce bună dispoziție, (se utilizează modulația vocii și mici surprize); - manifestări firești cu care copilul este obișnuit, comportament calm și voce blândă, deși uneori situația este stânjenitoare;  - calmarea propriilor emoții și stăpânirea reacțiilor de moment vor ajuta la stingerea crizei (autocontrolul părintelui contribuie la liniștea copilului); - contactul fizic aduce stare de bine copilului prin mângâieri, siguranță, sentimente pozitive; - iar la restabilirea consensului mulțumește-i copilului pentru înțelegerea sa , pentru că a colaborat, apoi nu mai menționa niciodată incidentul.

  Nu pot încheia înainte de a prezenta și alte posibile abordări ale adulților, cele care vor contribui la manifestări neadecvate :- furia adultului (ce va alimenta furia copilului) , - cedarea ”terenului” în favoarea copilului (neimplicarea/superficialitatea adultului  nu garantează că pe viitor nu se va mai confrunta cu crize ale copilului, ba din contră, crizele se vor înmulți și vor crește în intensitate); - părinte îngăduitor este o altă  modalitate neconstructivă, părintele renunțând la rolul lui de formator, de prim educator al copilului.