Puterea cuvintelor

Există părinți care programează inconștient insuccesul copiilor lor. Există cauză și efect, există NLP ca rezultatul conștientizării existenței în viața noastră a  programării neuro-lingvistice. 

Am întâlnit părinți care inconștient programau zile dificile copiilor lor. Prin ,,îndemnuri" bine-intenționate la începutul zilei și  întrebări la sfârșitul zilei. "Să nu o superi pe doamna! Să nu mai faci prostii în clasă cu X.ulescu! Să nu mai alergi prin clasă că te lovești! Să nu mai iei "S" în catalog! Să nu te mai joci cu telefonul în oră! Să nu mai vorbești cu colegul când predă doamna! Să nu mai alergi pe coridor!" etc, etc. Seara urmează verificarea acestora prin: "Ai supărat-o pe doamna? Te-ai mai bătut cu X.ulescu? Ce notă ai luat? Ai alergat prin clasă? Dar pe hol?" Este un clișeu, o ,poezie" pe care fiecare părinte o repetă dimineața înainte de a trimite copilul la instituția de învățământ pe care o urmează, școală sau grădiniță. Intenția este lăudabilă, grija față de comportamentul copilului este firească, dar efectul este dezastruos. La finalul zilei copilul raportează bilanțul și admite că toate acele "rezoluții" au fost îndeplinite: a supărat-o pe doamna, a facut prostioare, a alergat prin clasă. Copilu-i sincer și ,nevinovat", cu greu realizează acest început & sfârșit de zi, percepe supărarea părintelui, recunoaște că ceva nu-i în regulă. Recapitulează în memorie evenimentele și da...parcă a primit niște sfaturi dimineață, da parcă a fost o zi ok o parte a zilei dar parcă vag își reamintește faptul că a deranjat clasa, chiar a alergat cu X.ulescu, retrăiește momentul în care doamna îl privește dezaprobator și încercarea ei de a restabili ordinea. În fața dezamăgirii de pe fața părintelui copilul înțelege situația și promite că mâine nu va mai face la fel. Ia o decizie fermă în fața părintelui, își promite sie, universului, familiei, doamnei... oricui e dispus să îl asculte.... promite cu inima strânsă de un eventual eșec, promite cu inima deschisă din dorința lui de a îndeplini fericirea părinților. Dar neputința lui se demonstrează a 2a zi când se repetă aceleași sfaturi, aceleași evenimente, aceleași mustrări seara.  Un perpetuum mobile. Un stres pentru părinte, un stres pentru copil. 

Copilul își retrăiește mereu neputința de a ieși din cercul vicios al evenimentelor, e mic, neexperimentat, fără știința vieții; acceptă eșecul din viața lui întărit zi de zi de părinții care-l verifică seara și le vede dezamăgirea. Copilul își spune în gând  "așa sunt eu!" și își acceptă neputința. Când X.ulescu îi face semn să pornească întrecerea pe coridoare admite că e un lucru pe care el poate să îl facă, are energia să alerge, are forța să îl întreacă pe X.ulescu, și are convingerea că "ar trebui s-o fac, pentru că așa sunt eu!". Aici începe suferința copilului, măcinat între dorința de a face pe plac părinților și acel "așa sunt eu!" pe care l-a internalizat deja. 

Doamna prinde momentul și îi spune uneori "ești un copil bun, hai să termini fișa apoi te joci în pauză!". Copilul prinde din zbor încurajarea și vrea din toată inima lui ca doamna să aibă dreptate. O vreme funcționează dar când apare prima ,invitație" copilul se pierde iar în hățișul relațiilor întortocheate ale clasei. Inevitabil seara apare iar "așa sunt eu!".

Părintele nu își cunoaște forța. Puterea vorbelor sale este al unui accelerat în câmp deschis, nimic nu-i va sta în cale. 

Între dorința lui și faptă s-a strecurat un "nu" pe care îl repetă cu îndârjire. Dar a uitat că acel "nu" este imperceptibil pentru urechea copilului său. Copiii nu-l percep/ aud/ înțeleg pe ,NU", funcționalitatea creierului lor nu-l ,procesează" în componența propozițiilor . Nu realizează programarea neuro-lingvistică pe care o realizează în fiecare dimineață ca repetiția unui gramofon: "Să (nu) o superi pe doamna! Să (nu) faci prostii cu X.ulescu! Să (nu) alergi pe hol! Să (nu) iei note proaste! Să (nu) te joci pe telefon!". Iar seara are loc întărirea acestor comportamente printr-o serie de verificări amănunțite, prin imprimarea în cortexul copilului a acelui crunt  "așa sunt eu!". Adevărul ? "Așa sunt programat eu!" Și cine face această programare nefericită? 

Sugerez părinților o serie de întrebări bune la revenirea copilului în familie: "Ai învățat ceva nou astăzi? Ți-ai făcut prieteni noi? Ai văzut ceva interesant? A fost cineva trist azi la școală?/Ai aflat de ce era trist? Ai avut o zi plăcută sau mai puțin plăcută?/ De ce? Ce notă a primit tema ta?/va trebui să te concentrezi mai mult data viitoare/ să te străduiești mai mult/ să nu te mai grăbești etc" etc. Prin discuții părintele întărește importanța anumitor subiecte prezente în viața copiilor precum: prietenia, bucuria, grija, protecția, relațiile cu ceilalți, atenția, concentrarea, importanța hobby-urilor, exersarea pentru perfecționare.  Copiii trebuie învățați să-și analizeze ziua petrecută în afara familiei, să-și analizeze comportamentele, rezultatele, relațiile de prietenie, să analizeze emoțiile proprii și ale  celorlalți. Această analiză nu trebuie să fie acuzatoare, părtinitoare, cu vinovat. Părintele ghidează un traseu,  importanța unor elemente în viața copilului prin întrebări. Acestea sunt exerciții spre reușită. Azi s-a realizat doar 30% din succesul unui elev dar mâine copilul are șansa de a realiza 50% și tot așa până la valoarea maximă posibilă a copilului (care și aceasta trebuie analizată realist).  Părintele trebuie să ofere copilului educația pentru un trai fericit în familie și societatea din care face parte. Părintele are obligația de a expune copilului toate aspectele comportamentului dezirabil, ce reprezintă abaterile, care pot fi sancțiunile pentru abateri și necesitatea de a îndrepta/corecta greșelile; toate aspectele familiale și societale. Exact cum învățăm regulile de circulație pentru propria protecție exact așa se vor învăța comunicarea eficientă, relațiile bazate pe respect și prietenie, bunele maniere,  responsabilitățile și obligațiile desprinse din drepturile fundamentale ale copilului (la identitate, la viața, la familie, educație, sănatate, asistență socială, odihnă și vacanță, viață privată, la opinie și liberă exprimare, la mediu curat, la protecție împotriva violenței) toate astea pentru construirea unei vieți fericite. Și toate astea înainte de a intra în școală, pentru un bun început al vieții de școlar, pentru evitarea eșecului școlar, pentru o dezvoltare armonioasă a psihicului copilului. Aceasta este educația care lipsește cu desăvârșire la intrarea în școală și care nu mai poate fi recuperată oricât de binevoitori sunt profesorii; dacă aceste valori nu sunt cultivate în familie... nu se mai prinde mare lucru de copil în predarea de 40 de minute din clasă, nemaivorbind că sunt cazuri în care atmosfera din familie șterge pur și simplu toată munca școlii. 

Să dăm copiilor întărirea pozitivă  și s-o uităm cu desăvârșire pe cea negativă. Să se apreciaze "ce este făcut bine"  iar  eșecurile să nu mai fie întărite prin acordarea de  timp, cuvinte și emoții. Această energie  să fie consumată cu explicații despre tot ce trebuie să știe un om pentru: - a trăi frumos, - pentru a avea succes, - pentru a discerne corect situațiile de viață, - pentru abilitatea de a alege corect, - pentru a putea fixa un obiectiv, - pentru a urma un obiectiv, - pentru a învăța să lucreze cu bucurie. Orice pentru copiii noștri.

Despre puterea autocontrolului

În toate culturile lumii se regăsește concepția acceptată de toți care înfățișează copilul ca pe un ”burete”.  Absoarbe orice,  învață prin observarea celor din jur, informații și comportamente. Toate civilizațiile/popoarele au în credințele străvechi proverbe și zicale despre copiii ce-și copiază părinții sau persoanele alături de care trăiesc, învățând și împrumutând de la adulți comportamente frumoase dar și  nedorite, uneori .

 Nu de puține ori auzim: ”copilul ce vede aia face”, ”copiii după părinți ca poamele după pom”, ”dintr-o cioară rea un ou rău”, ”așchia nu sare departe de trunchi”, ”copilul e ca maimuța, ce vede aia face”, ”fata, oglinda tatălui; băiatul, oglinda mamei”, ”children are great imitators, so give them something great to imitate”, “children have never been very good at listening to their elders, but they have never failed to imitate them” -James Baldwin, “don't worry that children never listen to you, worry that they are always watching you” -Robert Fulghum, etc.

 Creșterea și educația copiilor a provocat nenumărate dispute; în cadrul oricărei familii s-au aprins spiritele pe diverse subiecte și chiar în mediile științifice preocupate de dezvoltarea copiilor apar divergențe dar niciodată, nicăieri nu s-a contestat abilitatea copiilor de a imita comportamentele celor din jurul lor. Puterea copiilor de a observa și de a imita este un subiect recunoscut și necontestat în lumea științifică; învățarea prin imitare este nucleul  vieții copiilor în familie și nu numai. Instituția familială este responsabilă cu dezvoltarea copiilor și transformarea acestora în persoane apte psihic și social, dar nu de puține ori copiii învață în familie comportamente indezirabile sau chiar distructive. Nu pentru că adulții nu cunosc influența pe care o au ci datorită faptului că  nu au puterea de a-și controla impulsurile și a evita să se  manifeste astfel în fața copiilor lor . Autocontrolul este o abilitate care se învață în copilărie iar prin dezvoltarea acesteia putem spune că se îmbunătățește calitatea vieții și relațiile cu ceilalți. Impulsurile și acțiunile care scad calitatea vieții devin tipare comportamentale dacă nu sunt conștientizate și dacă nu se depune efort pentru reducerea lor . Primul pas în autocontrol este conștientizarea. Fără o conștientizare a nepotrivirii sau a repercursiunilor nefaste, fără înțelegerea implicațiilor nu se poate vorbi despre autocontrol. Spre exemplu: un părinte care țipă necontrolat în prezența copilului său dacă nu-și conștientizează manifestarea nici nu o poate controla. Va trebui să aibă un moment de "trezire" pentru a ințelege ce face și cât rău face, chiar dacă nu țipă la copil ci la o altă persoană. Al doilea pas ar fi întârzierea manifestării impulsive. În situație de iritare nervoasă maximă alege conștient "să nu țipi acum". Da, ai dreptul să țipi în fața unei nedreptăți dar ești destul de puternic să alegi când anume îți vei ieși din fire. Exersarea întârzierii unei manifestări duce treptat la autocontrol deplin.  Prin acest autocontrol vei putea evita multe neajunsuri iar ca părinte vei fi un exemplu bun. Copiii ințeleg supărarea și vor ști puterea părintelui când îl vor vedea controlându-și pornirile, vor admira și vor imita autocontrolul și manifestările înscrise în aceste limite de bună-cuviință. 

Pentru a obișnui un copil să-și autocontroleze comportamentul ajutați-l să înțeleagă situația în care se află, perceperea corectă a realității, și sugerați-i întârzierea . "Știu că vrei prăjitura , o vei primi după ce termini de mâncat prânzul!" , " Vei termina tema apoi te vei juca cu X" , "nu trebuie să țipi pentru a primi păpușa/mașina , trebuie doar să aștepți ...". Așteptarea programată corect și respectată dezvoltă simțul realității și răbdarea, manifestarea controlată și dezvoltarea personală , caracterul . Înțelegerea realității se poate exersa prin jocurile de rol și schimbările de rol.

Sistemul de învățământ prin programele sale mizează printre altele și pe puterea copiilor de învățare prin observare, imitare și prin exercițiu, pentru obținerea succesului educațional. Învățarea prin observare poate fi ”arma” cu două tăișuri, poate contribui la dezvoltarea armonioasă a individului sau poate duce la asimilarea de comportamente mai puțin dorite.  Copiii vor vedea la colegii lor felurite  manifestări în situații specifice, vor analiza și vor alege pe cine să imite. Vor învăța multe comportamente bune, iar cei ce vor alege să imite comportamentele nedorite înseamnă că uneori nu percep corect realitatea, nimeni nu le-a explicat de exemplu că amuzamentul pe seama altora poate răni sentimentele. 

 Aceeastă  "armă" - autocontrolul , poate fi folosită ca strategie interioară de reglare și corectare comportamentală conștientă . Sunt adulți care conștientizează că dețin tipare comportamentale nedorite (consum de alcool, mâncat compulsiv, adicția jocurilor de noroc, reacții nervoase exagerate care deteriorează relațiile cu cei apropiați, etc) ce sunt sfătuiți de psihologi să practice întârzierea acestor manifestări.  Un adult care și-a propus un obiectiv înalt, prin autocontrol și perseverență va obține ceea ce și-a propus . Va obține carnetul de șofer respectând regulile de circulație, va obține promovarea mult visată dacă nu va răbufni în fața șefului , va avea un corp cu o greutate dorită, etc. 

Pentru că mulți oameni au descoperit autocontrolul când a fost prea târziu propun cititorilor mei exersarea și predarea propriilor copii a acestei lecții valoroase pentru dezvoltarea personală și a  succesului social.

Protejați mâinile copiilor

"Bătaia la palmă" a fost o metodă des întâlnită de reglare a comportamentelor în copilăria unora dintre noi. Poate n-am primit dar cu siguranță toți adulții au asistat cândva la o astfel de corecție. Și azi se mai aude în câte o familie  "nu vezi ce face? Dă-i două peste mâini!" Metodele "educaționale"  arhaice se uită greu. Vin cu argumente solide, uitați aceste manifestări față de copiii voștri, față de orice copil din lumea asta. Lăsați-i nealterat dreptul la fericire și mai ales la o dezvoltare frumoasă.

Protejați mâinile copiilor. Nu mă refer aici la protecție împotriva gerului sau a posibilelor răni. Invoc protecția mâinilor și reamintesc părinților că gestul de lovire a mâinilor, indiferent dacă este o bătaie ușoară, este totuși un gest barbar. 

Este știut faptul că vechii romani și egipteni aveau o mare considerație pentru "vena amoris" punând inelul de logodnă pe ea, pe inelar, recunoscând legătura directă cu inima. Metaforic vorbind, dacă-i dați peste mâini copilului îi răniți inima(sentimentele). 

Anatomic vorbind, terminațiile nervoase ale mâinii/palmei  transmit semnalele și informațiile de la tegument către creier. Impulsul nervos este transmis pentru orice senzație resimțită, rece, cald, chiar și o atingere ușoară de pană este percepută iar impulsul ajunge instantaneu la creier. Aceste "trasee" fine ale sistemului nervos stimulează creierul copiilor provocându-i dezvoltarea. Creierul copilului primește impulsuri diferite și transmite răspunsuri dezvoltând noi abilități motrice și cognitive. Ciudat cum modelarea plastilinei poate dezvolta creierul și funcțiile vorbirii sau controlul fricii ! Și este adevărat. În urma unor activități precum scrisul sau exersarea motricității fine prin manipularea unor obiecte, emisferele cerebrale își formează miliarde de conexiuni sinaptice. Prin activitatea și dexteritatea mâinilor dezvoltăm creierul. 

Acum aș vrea să revin la mânuțele copiilor. Ce se întâmplă când acestea sunt lovite ? Lovirea mâinilor are ca răspuns inhibarea creierului. Și este vizibilă, copilul rămâne blocat. Capacitatea lui de dezvoltare va fi blocată câteva ore bune în care nu va putea învăța nimic nou. Puțin cam înspăimântător când te gândești că uneori mânuța aceea e plesnită apoi i se cere copilului să  memoreze poezia pentru școală sau să scrie corect bastonașele în caiet. Anatomic, funcțional, după lovire copilul nu va performa ci randamentul lui va fi scăzut drastic. 

Stresul cronic ca suprasolicitare, poate afecta mărimea creierului, structura și funcționarea lui. Stresul activează și eliberează hormonul numit cortizol iar nivelurile ridicate ale acestuia provoacă distrugeri în creier. Cortizolul poate determina micșorarea dimensiunii creierului. 

Alegeți să creșteți copii deștepți și indiferent de stângăciile lor, de prostioarele pe care le fac uneori nu plesniți niciodată mâinile copiilor, nu educați cu loviri. Educați responsabil. 

Educație sexuală la școală ? Mai bine acasă . Educație sexuală de la 10 ani ? Nu, de la 5 ani

Când și cine ar trebui să abordeze acest subiect ? Titlul este sugestiv, mama este ce-a mai îndreptățită, și cât mai devreme, în funcție de puterea de înțelegere a copilului. 

Cu ce începe educația sexuală ? Cu "măi-măi". Exact. Gestul acela inofensiv prin care mamele explică copilașilor că nu este bine să lovească . "Nu lovim pentru că doare ! Îl/o doare mâna, piciorul, fața, dacă îl lovești . Uite, îi facem măi-măi să nu-l/o mai doară!" Când se întâmplă asta ? În jurul vârstei de 3-4 ani. Ei bine, copilul care a depășit perioada "măi-măi" , a înțeles că unele "atingeri"/bruscări/lovituri provoacă durere și trebuie familiarizat cu atingerile permise și atingerile nepermise . Ăsta este momentul când copiilor trebuie să li se vorbească despre atingeri : ale părinților, ale prietenilor, ale necunoscuților, cele permise persoanelor cunoscute, cele nepermise persoanelor cunoscute, cele nepermise persoanelor necunoscute. 

Mămici vorbiți-le copiilor despre integritate corporală, despre spațiul personal , despre atingeri nepermise , despre sentimentul de nepotrivire, despre disconfortul  care se poate simți în urma unei atingeri nepermise. Și mai important de-atât ce trebuie făcut în cazul unor atingeri nepermise . 

În state civilizate există un cult al spațiului personal și al atingerilor convenționale. Nu pentru că această educație s-ar regăsi în curricula școlară ci mai degrabă pentru că mamele își educă astfel copiii , fete dar și băieți. Copiii știu care-s atingerile pe care le pot folosi în interacțiunile și jocurile cu ceilalți copii și care-s acelea care rănesc sau sunt nepotrivite . Știu să oprească sau să reclame durerea sau indecența. Au aceste informații încă din copilărie și au auzit de câteva ori măcar ce ar trebui să facă în unele situații specifice, cum ar fi o atingere nepotrivită a unui străin (mare sau mai mic) în parc, autobuz, loc de joacă, piscină,  supermarket, toalete, cinema, cabină de probă, etc. 

Reamintesc astfel mamelor să poarte discuții lejere, nepretențioase dar care să furnizeze astfel de informații copiilor. Nu trebuie să considerați că sunt destul de protejați și nu li se poate întâmpla nimic rău , este mult mai bine să fie informați . 

În informațiile de bază ale copiilor se regăsesc obligatoriu detaliile despre identitatea personală și socială. Parcurgeți o carte pentru copii despre corpul omenesc și vorbiți-i copilului despre inimă, plămân, stomac, etc.,  și la fel de natural despre penis și vulvă. Fără să folosiți denumiri populare (cuc, păsărică) sau diminutive. Abordați denumirile anatomice și rolul fiziologic , centrați-vă pe importanța intimității nu a "rușinii" . Nu îi lăsați să denumească părțile propriului corp utilizând cuvinte de natură injurioasă, păstrați în uz formele corect anatomice nu cele auzite în înjurături sau în alte forme denaturate. Faceți o diferență între protecția familiei prin cultivarea stimei de sine și injuriile pe care le aud inevitabil pe stradă de la diverși indivizi . 

Educația înseamnă protecție prin informație . Explicați-le aceste lucruri chiar și sub formă de povești, posibile întâmplări, prin care puteți exemplifica situații nepotrivite ; analizați întâmplarea , explicați  și dați exemple de soluții, ieșire din impas. 

Nu-i lăsați pe copii neștiutori, neprotejați, neinformați, doar din dorința nefondată de-a le păstra inocența . Pe această inocență mizează abuzatorii, perverșii, psihopații. Educația sexuală nu înseamnă descrierea unui act sexual ci ea trebuie să fie un instrument de protecție a copiilor oferită de părinți . Dacă dumneavoastră nu veți începe să pregătiți copilul,  să se poată proteja , cineva râu intenționat poate profita de inocența pe care ne-o dorim netulburată. 

,,NU vreau" - de la sfidarea părintelui la dezvoltarea caracterului

Cât de grav este un "Nu !" spus de copilul dumneavoastră ? 

Cu toată stima vă rog, înainte de a citi mai departe, luați un pix și o hârtie și scrieți 3 motive pentru care considerați că Nu-ul copilului ar trebui interzis cu desăvârșire . 

Chiar dacă nu le-ați notat știu că aveți în minte câteva idei despre cât de fericită v-ar fi viața dacă nu ar trebui să mai auziți Nu-ul copilului . Adevărul ? Vreți să știți adevărul ? Viața dumneavoastră chiar ar fi mai ușoară dar copilul nu va beneficia de nicio dezvoltare personală. 

Imaginați-vă că dumneavoastră nu aveți voie să spuneți Nu . Fără opțiuni, fără alegeri personale, vi se oferă ceva iar "Nu" nu există . Vi se cere ceva iar "Nu" nu există . Lista ofertelor vine fără explicații. Lista cererilor vine fără argumente . E tare greu să trăiești îngrătit de convențiile altcuiva fără să primești unele concesii. Dacă la supermarket veți primi "coșul cu alimente standard" indiferent de particularitățile și preferințele dvs.? Clar, veți simți nevoia imperioasă de-a spune Nu. La fel și copiii dumneavoastră , prin dezvoltare ajung să-și recunoască unele preferințe, la descoperirerea unor nevoi, dorința de experimentare, de libertate. Vor încerca să ceară , în felul lor. Vor refuza oferte , vor anula, vor declina, vor încerca să impună, vor "lupta". Nu vi se par cunoscute toate astea ? 

Când copilul vă va spune <Nu> bucurați-vă. E momentul de creștere reală, de conectare prin cuvinte și dorințe între părinte și copil, și încheiați negocierile cu îmbrățișări, râs și joc. Acceptați-i copilului recunoașterea creșterii și dezvoltării sale acordându-i puțin  mai multă libertate, cu puțin mai multă negociere, cu puțin mai multă încredere. Comunicați, despre tot și toate,  deprindeți împreună arta argumentării și exersați explicațiile cauză-efect. 

Un copil cu aceste abilități dezvoltate este un copil ce și-a amplificat inteligența cognitivă, imaginația, creativitatea, responsabilitatea, abilitatea de-a rezolva probleme, de-a comunica activ, de-a-și exprima opiniile și dorințele. Va ști să-și expună părerea dar va putea și să o argumenteze. Va crește și va deveni un adolescent capabil. De la dvs va învăța cum să folosească cuvintele, pe care anume le va folosi, tonul, mimica, calmul, agitația, cinismul, disprețul, respectul față de om și de opinia celuilalt, timpul acordat argumentării, negocierea, împăcarea.

Vârsta lui "Nu" categoric nu există. Pentru că "Nu" apare cumva timid la vârsta de 2 ani, printre primele cuvinte, deși nu-i înțelege sensul și este folosit mereu, uneori :

- neacceptat de părinți la vârstele de 2-4 ani;

- șantajat și extrem de combătut la vârstele 4-6 ani;

- negociat la vârstele 6-7 ani. 

Apoi devine căutat, impus, necesar, acceptat, invocat, lăudat, etc., și utilizat până la sfărșitul vieții. 

Veți fi nevoiți să renegociați regulile și limitele pe măsură ce copiii cresc. Ei vor cerși controlul propriei vieți și libertatea, puțin câte puțin, iar dvs. va trebui să le arătați cum se contruiesc toate astea și să le acordați încredere.

Vă pot garanta că de "Nu-ul" din copilărie  va depinde viața copilului. Da, exact așa , iar pentru asta vă rog să lăsați copiii să-și spună Nu-urile, să le exerseze, să le argumenteze, să le respecte, să le susțină. Și dvs. aveți rolul de a călăuzi parcursul și transformările lui Nu până la vârsta preadolescenței. La vârsta adolescentă a copilului veți fi mândru când va spune Nu. Va avea un Nu  puternic și argumentat în fața unor influențe ... și va selecta anturajul, va fi ferm în respingere  (a tutunului, alcoolului sau drogurilor). Fetele vor ști să spună Nu, și asta este foarte important. Nu vor fi timizi, fricoși , timorați, dominați, ci vor fi în stare să-l urle dacă va fi nevoie, pentru că este un Nu bazat, exersat, folosit, este un Nu câștigat. Așadar dragi părinți, în copilărie, dvs. și copilul trebuie să exersați Nu-ul câștigător nu cel asuprit, înnăbușit, nesigur, rușinat, schimbător. Creșteți copii destoinici. Chiar dacă asta înseamnă să sacrificați câte 30 de minute de liniște sau fericire pentru fiecare Nu al copilului dumneavoastră. 

Sugestie de carte - De ce spun copiii Nu , Catherine Dolto 

Coșmarurile copiilor mici

Am fost abordată privind acest subiect de o vecina al cărui copil de 4 ani a început să se trezească noaptea agitat, plângând, bolborosind cuvinte de neînțeles. Coșmarurile în perioada copilăriei mici sunt frecvente la majoritatea copiilor deși nu le putem numi normale. Ele atrag atenția părinților prin intensitate dar și prin frecvență, distrag confortul și distrug odihna micuților, și pot influența negativ dezvoltarea micuților. 

Ca orice alt disconfort apărut în viața copiilor trebuie descoperită sursa acestuia, astfel părinții trebuie să analizeze activitatea copilului de peste zi: ce a făcut, cu cine s-a jucat, cât disconfort a resimțit copilul,  cât timp a petrecut în fața ecranelor (tv, tabletă, tel), ce impact emoțional  au avut imaginile ce-au "alergat" prin fața ochișorilor lui, ce povești cu monștri, balauri și mume ale pădurii a ascultat sau ce întâmplări fantastice i-au povestit prietenii. A asistat la certuri între copii sau adulți, a fost participant în dispute, a auzit pe cineva țipând sau ridicând vocea, i s-au spus lucruri pe care copilul nu le-a putut înțelege ( glume răutăcioase, cinice, arogante)? Ei bine , toate acestea și multe altele trebuie analizate cu atenție de fiecare dată când prichindelul suferă în somn având coșmaruri. Și da, toate acestea pot lăsa amprente emoționale. 

Părinții au obligația de a ști tot ce se petrece în jurul copilului și chiar e necesar să poată intui ce se petrece în sufletul său. Copilul are nevoie să știe că părintele său este aproape, că îl protejează de orice ar putea fi rău iar lipsa părintelui sau atenția acestuia sunt percepute ca pe un pericol iminent. 

Dacă ați descoperit cauzele coșmarurilor aveți grijă ca acestea să nu se mai repete, să nu se mai producă , astfel efectele nedorite să nu își pună amprenta asupra copilului prin: teamă, frică, sentiment de singurătate sau abandon, neputință, neapreciere. 

În perioada de creștere a copilului 3-6 ani , memoria suferă modificări importante, prin eforturi deosebite de dezvoltare pentru a trece la procese superioare. În această perioadă încep să se formeze primele reactualizări/amintiri, intuitiv-afective. Cu timpul vor crește fidelitatea, exactitatea, volumul, rapiditarea reactualizărilor și durata de păstrare. În această perioadă copiii sunt ușor bulversați de "puterile" noilor achiziții în dezvoltare dar și descumpăniți de slaba înțelegere a lumii pe care o descoperă și neputința de a reda în totalitate tot ce trăiesc, recurgând la imaginație. Când nu-și vor mai aminti detalii le vor inventa pentru a completa lipsurile, minciunile la această vârstă nu-s reavoință ci doar o memorie nedezvoltată, nelucrată, completată cu creativitate. 

Astfel putem spune că activitatea psihică predominantă a acestei perioade -creativitatea, contribuie într-o oarecare măsură la o interpretare dramatică a evenimentelor neplăcute pe care le trăiește copilul de-a lungul zilei iar în perioada somnului , când memoria se reorganizează copilul poate retrăi prin vise emoții tulburătoare și neînțelese . Dacă coșmarurile copilului persistă indiferent de confortul pe care îl asigură părinții copilului este bine să se apeleze la ajutorul psihologului pentru a putea descoperi motivele ascunse care deranjează și disturbă creșterea armonioasă a copilului. 

Rolul suportiv al părinților

Începe școala, un nou an școlar plin de incertitudini. Anterior acestui an ce va începe curând, copiii au parcurs unul foarte greu, cu predare preponderent online, cu incertitudinea parcurgerii corecte a materiei atât din partea profesorilor dar mai ales a elevilor. Încă nu se cunoaște cu exactitate în ce măsură s-a realizat  achiziția cunoștințelor propuse pentru anul precedent, dacă deprinderile și atitudinile au fost formate corect și complet. Rezultatele, notele din cataloage și carnete nu prea sunt de mare ajutor pentru a putea inventaria eficiența în educația parcursă de elevi în anul școlar precedent iar pe aceasta bază se va continua "construcția" educației copiilor noștri. Vom ști peste ani sau poate niciodată, cât ne va costa această educație "adaptată" condițiilor pandemice , mai corect spus cât îi va costa pe ei, pe elevi. 

În această ecuație a educației parteneri importanți sunt părinții, ca "motoare suplimentare", de ei depinzând uneori ritmul, cadența , viteza și chiar distanța parcursă în dezvoltarea și progresul elevilor. 

În situații normale, a unui an tipic, rolul părinților este greu de echilibrat, presiunea asupra copiilor fiind complicat de menținut în valori optime pentru a stimula o dezvoltare armonioasă d.p.d.v. al succesului școlar dar și al echilibrului emoțional . Așadar cum se prezintă situația părinților în acest an școlar ? Vor ști când va fi nevoie și unde să "apese accelerația", vor ști cănd să schimbe vitezele sau dacă este nevoie de ajutor suplimentar externalizat ? Și mai mult decât atât, copiii vor fi capabili să suporte presiunile fără a suferi dezechilibre emoționale ? 

Nu aș vrea să acord atenție, acum , subiectului "părinților perfecționiști" ce încarcă programul copiilor cu o sumedenie de cursuri și activități opționale ce depășesc sfera abilităților și interesele copiilor lor. Admitem că există presiunea socială resimțită de părinți și dorința acestora de a contribui cu toate resursele la realizarea copiilor , admitem și existența concurenței între părințî dar tot nu se poate justifica uneori înverșunarea cu care se gândesc unii părinți la realizarea proprie prin copii și nu conștientizează unicitatea și vulnerabilitatea copiilor ce-și doresc să le facă pe plac. Insist în acest punct pe relația armonioasă a părintelui cu copilul său, bazată pe prietenie și îndrumare eficientă cu menținerea stării de bine a copilului, nu folosind o atitudine impunătoare, agresivă . Pentru menținerea confortului emoțional și o dezvoltare afectivă bună se impune o comunicare eficientă între părinți și copil . Mesajele ar trebui să fie clare, fără ambiguități sau detalii omise; așteptările realiste conforme cu dezvoltarea copilului nu cu aspirațiile adultului;  fără a face comparații de nici un fel ( "pe vremea mea ...", sau "x-ulescu cum a putut ...?); fără critici - copilul nu va progresa cu o astfel de abordare a greșelilor, el are nevoie de explicații și exercițiu pentru a reuși; consultarea opiniilor copilului chiar și pentru simpla formare a acestei deprinderi dar și pentru a ține cont de ele sau a-i prezenta alternative; acordați-i încredere și înțelegere pentru a-i crește autonomia; timp de joacă  suficient dar și pentru relaxare, odihnă și chiar plictiseală, plictiseala are avantajul de a descoperi inventivitatea copiilor .

 Părinții își pot oferi suportul informațional în sprijinirea copiilor sau suportul financiar dacă va fi necesar , nu o presiune ce ar putea duce la stres și destabilizare.